Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Purici şi oameni

        de Cătălin Ghiţă

Îmi cer, din capul locului, scuze pentru stângăciile acestui articol, copt nu la focul domol cu care sunt eu obişnuit să-mi gătesc menurile literare, ci la cel iute al unui fast food critic. Problemele se ivesc chiar din titlu: într-un ecou şchiop la faimosul roman al lui John Steinbeck, Of Mice and Men, am încercat să redau titanica luptă, cu răsturnări de situaţie, dintre om şi purice folosind o sinecdocă previzibilă (fiindcă, de fapt, este vorba despre un purice şi un om). Dar, cum greşeala recunoscută e pe jumătate iertată, să mergem mai departe.

Mă aflu la Londra, la o conferinţă ştiinţifică (mai multe amănunte veţi descoperi mai jos; ajunge, pentru moment, atât). Iau un taxi de la gara Victoria şi mă cazez la un hotel de trei stele de lângă Buckingham Palace (deplasarea mea fiind sponsorizată de Academia Regală din Marea Britanie, nu mă uit la preţ; în plus, acesta este momentul să fiu vecin, măcar pentru o săptămână, cu regina), îmi beau tacticos ceaiul oferit la recepţie (un pic de lapte, fără zahăr) şi mă pregătesc să mă afund în aşternutul imaculat care mă îmbie deja la somn. După obişnuitele ritualuri prehipnice (duş, spălat pe dinţi, verificat ultimele rezultate de la cupa mondială), mă bag în pat, sting lampa şi, în maniera deja pusă la punct de lumpenproletariatul de pretutindeni, adorm în cinci minute. Cred că am şi visat ceva, dar, cum visurile mele sunt, în general, superficiale, fără consistenţa celor jungiene, vă scutesc de detalii suplimentare. Fatalitate însă! Sunt trezit în puterea nopţii de nişte ciupituri la picior. Dau neglijent cu mâna şi, spre surpriza mea (şi oroarea cititoarelor mai delicate, pe care sper să nu le pierd pe parcurs), degetele întâlnesc şi, din instinct, strivesc un purice dolofan. (Regret să vă informez că nu am stăpânit niciodată tehnica subtilă a gradării unei acţiuni, aşa că am descoperit făptaşul cu mult mai repede decât o cer regulile rigide ale naratologiei.) Aprind lumina, îmi pun ochelarii şi găsesc mici pete de sânge pe cearşaf, sânge scurgându-se, ca în horror-urile ieftine, atât din pişcătura epidermei mele, cât şi din trupul proaspăt strivit al agresorului care îşi permisese să mă vampirizeze.

Aştept dimineaţa şi, la 7 fix, îl iau în primire pe bietul recepţioner, îi arăt umflătura urâtă de pe picior, cadavrul puricelui, adunat atent în pliurile unui şerveţel, şi-l întreb ce are de gând. Omul se sperie, transpiră subit şi-şi cheamă patronul, care-şi face apariţia într-un sfert de ceas. La rîndu-i, Şeful roşeşte, îşi frânge disperat mâinile, îşi cere scuze şi mă mută într-o cameră dublă, gratis, tăind de la cheltuială noaptea atacului fiarei dezlănţuite, ceea ce pe mine nu mă încălzeşte prea tare, de vreme ce suma este decontată, cum spuneam, de oficialii englezi. Aşa că iată-mă în a doua zi a săptămânii, lăfăindu-mă oriental într-un pat mare şi moale (mă rog, ştiţi şi dumneavoastră că nu există pat suficient de mare şi de moale).

Problemele mele încep însă de-abia acum. Conferinţa simandicoasă şi, în proporţie directă cu solemnele ei pretenţii academice, plicticoasă la care particip este axată asupra lui William Blake. Îmi amintesc, brusc şi plin de sudori reci, că poetul, pictorul şi gravorul englez a zugrăvit, cu uimitor talent vizionar, spectrul unui purice: o creatură bipedă, solzoasă şi dezgustătoare, care se plimbă tacticoasă printr-un decor indefinit (curioşii tari de îngeri o pot admira în imaginea alăturată; cei mai norocoşi dintre dumneavoastră o pot contempla direct la Tate Britain).

Vine, din nou, ora stingerii, moment în care sunt asaltat de interogaţii dintre cele mai supărătoare. Să fie oare o simplă coincidenţă faptul că, la un colocviu Blake, sunt atacat în puterea nopţii de un purice atât de agresiv? Ar trebui să iau totul drept un semn trimis de spiritul binevoitor al celebrului bard din Albion, prin care sunt atenţionat cu grijă că mă bântuie fantoma unui banal animal domestic? Materialistul din mine mă trimite, în cele din urmă, la culcare, şoptindu-mi cu o maliţiozitate abia disimulată că hotelul are şi camere triple.

Nr. 07-08 / 2014
Festivalul de Literatur㠄Bucureşti – Chişinău – Orheiul Vechi”

In memorian Nicolae Stroescu Stînişoară

Lungul drum spre politeţe – mică descriere
de Gabriel Coşoveanu

Versuri
de Gabriel Chifu

Din jurnal (2011)
de Gabriel Dimisianu

Pagini de jurnal (49)
de Gheorghe Grigurcu

Simoniaci?
de Adrian Popescu

Sfârşiţi odată cu trecutul
de Nicolae Prelipceanu

Interfeţe poetice
de Silviu Gongonea

Cum se construieşte responsabilitatea etică
de Ştefan Vlăduţescu

Insectarul domnului Jurebie
de Constantin M. Popa

Don Juan + Casanova + Zorro = Un dandy modern. Sau nu...
de Cristina Gelep

Bârfă, delaţiune şi cabotinism
de Mihai Ghiţulescu

Un neo-expresionist sui-generis: Camil Tănăsescu
de Ioan Groşan

Aikidô cu absurdul
de Gabriela Gheorghişor

SEMNAL EDITORIAL

Purici şi oameni
de Cătălin Ghiţă

De prin arhive: Manolescu şi muncitorii

Epilog. Eu şi Emil Brumaru împăiaţi ca papagalul lui Flaubert
de Valeriu Gherghel

Cei O Sut㠖 opera care conturează trecerea de la postmodernism la wikipedism
de George Morărel

Iurie Matei, o încercare de portret în manieră uşor cubistă
de Nichita Danilov

La vita e bella
de Radu F. Alexandru

Poezie
de Octavian Soviany

Poezie
de Vasile Dan

Poezie
de Laura Dan

SEMNAL EDITORIAL

Poezie
de Paul Vinicius

Poezie
de Mădălina Nica

Poezie
de Toma Grigorie

Poezie
de Florin Costinescu

Negru profund, noian de negru
de Florin Logreşteanu

Armatele moi
de Ovidiu Pecican

Robert Wilson şi emanciparea spectatorului
de Daniela Firescu

„Pentru mine, Shakespeare este un Dumnezeu al cuvintelor”
de Emil Boroghină

Paradigmele temporalităţii: imaginaţie şi transgresivitate
de Gabriela Rusu-Păsărin

Madame Mallory şi micul bucătar indian
de Richard C. Morais

Apollinaire – Dragostea şi războiul
de Maria Tronea

Imponderabilitatea fericirii
de Haricleea Nicolau

François-Pohu Lefevre
de Cătălin Davidescu

© 2007 Revista Ramuri